Egmont

iubitul meu,

mi-au înmugurit degetele. Am nişte bobiţe mici pe fiecare buric. Mă gâdilă noaptea. Peste zi înfloresc. Am patru petale albe. Pe la prânz îmi cresc crengi din mijlocul florilor. Mă dor mâinile când încep să-mi crească fructe. Piersici. Câte trei pe fiecare deget. Şi uite aşa, plec la piaţă spre seară. N-aş vrea să le dau, dar o ducem mai greu de când ai plecat la război. Dar cânt. Da, cânt.
e cineva ca mine
grea de piersică cu
miros de
o singură noapte ce ştie să
nască
tăcând?
e atât de frumos…Se adună lume. Multă lume. Vai, cum era să uit. În fiecare seară vine Margareta de Parma să cumpere fructe.Îmi spune că piersicile mele îl vor îmblânzi pe Ducele de Alba. Două le păstrează pentru Filip al Spaniei, singurul care te-ar putea aduce acasă. Şi toate astea pentru că te iubeşte. Dar ei nu-i înmuguresc degetele şi nu e prietena lui Brackenburg, care, de câtva timp, stă posomorât într-un colţ şi aprinde lumânări. Albe şi roz. Iar mama plânge. Acum, când sunt încărcată de piersici…

a ta,
Clara