Vladimir

domnule profesor,

m-aţi uitat într-o statuie din bronz. Asta după ce m-aţi botezat ca fiind regina Karomama. Nu ştiu de ce m-aţi numit aşa. Am vrut să fug după dumneavoastră, dar mi-a amorţit stângul în mers. Mâinile mi-au înţepenit în formă de pumni. Ah, mâinile mele de pianistă moştenite de la tatăl meu Egipt. Nu mai pot nici măcar să-mi ţip culorile din mine. Aţi avut grijă să-mi încleştaţi buzele. Şi aţi fugit. Mi-e cald, domnule profesor, în veşmintele astea strâmte.Cred că mi-aţi greşit măsurătorile. Prietena mea Winnie, cea îngropată în pământ, mi-a spus că m-am îngrăşat. E foarte rea cu mine. Ştie că nu pot să-i răspund. Dar o înţeleg. Pe ea o strânge pământul, în timp ce eu mă înec în linişte. E atâta monotonie în jur, încât îmi vine să fac o glumă: să plâng. Dar simt încă dalta în ochi şi mă plictisesc de atâta perfecţiune. Aşa că m-am hotărât: plec la Luvru, să mă-ntâlnesc cu nepotul lui Lugal-Kisalsi. Vai, domnule profesor, nu mai fiţi aşa de stresat, nu o să-i spun că ne-am iubit. Oricum mă ia de nevastă. Aşa că am să umplu Luvru-ul de statuete din bronz pe care am să le botez Maria, Ioana, Ana, Ion, Gheorghe, Vasile. Doar pe unul singur o să-l numesc Vladimir.