nu stiu daca am sa-mi inving comoditatea de a scrie....sper. tocmai am terminat de postat texte de prin 1997 - 1999. si cam de atunci nu am mai scris. cred ca Fragment de Bucuresti este scris dupa 2000. si asta pentru ca trebuia sa scriu despre Bucuresti la un ziar.
in rest...mi-am abandonat aceasta placere de a scrie. a, am scris 2 cronici la doua piese de teatru pe cand eram la Master la UNATC. una dintre ele chiar imi place si mie. si asta doar pentru ca trebuia sa predau niste referate.in rest, daca mi-as scrie si teza de doctorat...ar fi bine. Tot cu aceeasi placere care din pacate mi-a disparut.
Vis despre Ionesco
Lumea ca iluzie
Secventa 1
Vapor.
Ionesco cu doua valize.Un ziarist sud-american citeste intrebarea: “ Care este conceptia dumneavoastra despre viata si despre moarte?” Ionesco isi pune jos valizele, isi sterge sudoarea de pe frunte si il roaga sa-i acorde douazeci de ani ca sa cugete asupra intrebarii, fara sa il poata totusi asigura ca va avea raspunsul. “ Tocmai asta ma intreb si scriu ca sa ma intreb”
Secvanta 2
Teatrul de Comedie – spectacol “ Ce nemaipomenita harababura”
Ionesco ajunge cu valizele pe scena, intr-o lume in care nimeni nu discuta cu nimeni, fiecare vrand sa faca din fiecare partizanul sau ori sa-l zdrobeasca. Si pentru ca totul este ingaduit in lumea lui, isi proiecteaza imaginarul. Nu intamplator. Proiectii ce amintesc de cinema. El viseaza un film ce-mi aminteste de Amelie. Ma uit la proiectii si vad ce e in mintea lui.Si iar ma simt de parca vad un film. Malkovici e primul nume care imi vine in minte. Vine cineva si-mi spune: “S-a impuscat rau de tot, nu?” Nimic nu e intamplator.
In lumea asta e ingaduit sa insufletesti obiectele - el se viseaza la circ, cu mobile colorate care dorm, sforaie si vorbesc. Adevarul e in vis.Vorbeste putin. Cuvantul e insuficient in cazul lui.El este continuat prin gest, prin joc, prin pantomima. I se substituie elemente scenice care pot sa-l amplifice.
Secventa 3
Ionesco- social
Da, e social fara voia lui, prin simplu fapt ca apartine unui anumit moment al istoriei.El traieste revolutia pentru libertate, revolutia de placere, cu sens sau fara, sustinute uneori de oameni pe care daca i-ai intreba ce vor, nu ar sti ce sa raspunda. Si revolutiile se transforma in tiranie.
Se viseaza in mijlocul revolutiei. Se elibereaza, ca si cand le spune: cantati, dansati, apoi va explic despre ce este vorba. E o lume care nu face decat sa confirme ce vazuse el in copilarie: furii zadarnice si sordide, tipete brusc inabusite in tacere,umbre pierind, pentru totdeauna in noapte. O lume desprinsa din music-hall.
Secventa 4
Iubirea
Il vad apoi cum se afunda in iubire, atingand limita crizei in cuplu. Nelinistile interioare explodeaza in imaginar, animale supradimensionate, flamingo, girafa, rinocer si zebra, asista la o iubire care nu functioneaza. Numai asa isi elibereaza iubirea. Are un fel de a intelege lumea care nu este acceptat.
Secventa 5
Singur
Singur, intr-o lume in care aparentele se destrama pana la urma. Paradoxal, iluzia a fost necesara. El vorbeste de o realitate a irealului, o realitate a iluziei care nu este iluzorie. Totul dispare si ramane el, cu frica de moarte. Pentru copilul Ionescu una dintre cele mai mari si crude descoperiri a fost moartea. El a inteles ca mor numai cei ce se imbolnavesc si nimeresc in accidente. Dar vazand ca oamenii imbatranesc (in lumea lui, imbatranesc cu mijloacele comediei dell’ arte) intelege ca toate trebuie sa aiba un sfarsit.
Tragicul devine comic, caci intr-o lume ce pare iluzorie, “ ce altceva putem face decat sa radem?”
El spune “ Ce nemaipomenita harababura!” Este fascinatia in fata miracolului vietii.
Ultima secventa
Teatrul de Comedie
Ionescu singur in sala. Spune ca are strania senzatie ca este Dumnezeu. Iar Dumnezeu si-a creat personajele dupa chipul si asemanarea sa.
In sala este frig. S-a stricat instalatia. L-as invita la o cafea sa-i marturisesc ca m-am indragostit de el. In 1992. Aveam un catel.
Ce harababura. Nemaipomenita.
2006, 28 ianuarie
23.54
Adelaida Zamfira
miercuri, 22 decembrie 2010
Egmont
iubitul meu,
mi-au înmugurit degetele. Am nişte bobiţe mici pe fiecare buric. Mă gâdilă noaptea. Peste zi înfloresc. Am patru petale albe. Pe la prânz îmi cresc crengi din mijlocul florilor. Mă dor mâinile când încep să-mi crească fructe. Piersici. Câte trei pe fiecare deget. Şi uite aşa, plec la piaţă spre seară. N-aş vrea să le dau, dar o ducem mai greu de când ai plecat la război. Dar cânt. Da, cânt.
e cineva ca mine
grea de piersică cu
miros de
o singură noapte ce ştie să
nască
tăcând?
e atât de frumos…Se adună lume. Multă lume. Vai, cum era să uit. În fiecare seară vine Margareta de Parma să cumpere fructe.Îmi spune că piersicile mele îl vor îmblânzi pe Ducele de Alba. Două le păstrează pentru Filip al Spaniei, singurul care te-ar putea aduce acasă. Şi toate astea pentru că te iubeşte. Dar ei nu-i înmuguresc degetele şi nu e prietena lui Brackenburg, care, de câtva timp, stă posomorât într-un colţ şi aprinde lumânări. Albe şi roz. Iar mama plânge. Acum, când sunt încărcată de piersici…
a ta,
Clara
mi-au înmugurit degetele. Am nişte bobiţe mici pe fiecare buric. Mă gâdilă noaptea. Peste zi înfloresc. Am patru petale albe. Pe la prânz îmi cresc crengi din mijlocul florilor. Mă dor mâinile când încep să-mi crească fructe. Piersici. Câte trei pe fiecare deget. Şi uite aşa, plec la piaţă spre seară. N-aş vrea să le dau, dar o ducem mai greu de când ai plecat la război. Dar cânt. Da, cânt.
e cineva ca mine
grea de piersică cu
miros de
o singură noapte ce ştie să
nască
tăcând?
e atât de frumos…Se adună lume. Multă lume. Vai, cum era să uit. În fiecare seară vine Margareta de Parma să cumpere fructe.Îmi spune că piersicile mele îl vor îmblânzi pe Ducele de Alba. Două le păstrează pentru Filip al Spaniei, singurul care te-ar putea aduce acasă. Şi toate astea pentru că te iubeşte. Dar ei nu-i înmuguresc degetele şi nu e prietena lui Brackenburg, care, de câtva timp, stă posomorât într-un colţ şi aprinde lumânări. Albe şi roz. Iar mama plânge. Acum, când sunt încărcată de piersici…
a ta,
Clara
sonata
tată,
m-ai lăsat singură şi am crescut prea mult. Nu mai încap în romb. Mă strânge un unghi de 60 în dreptul capului. Şi mă subţiez, mă subţiez, până devin linie. Da, e adevărat. Mâinile mi se mişcă liber în spaţiul de 120. Dar picioarele? Picioarele îmi sunt ţintuite într-un unghi nesuferit de-am ajuns să port 35 la pantofi.
nu mai pot. Dacă nu vii în 5 minute să mă scoţi de aici, o să încep să ţip: tatăăăăă timp de 30 de ani. În re major. Într-o sonată de Mozart.
ce fraieră sunt. N-ai să vii niciodată. Îţi convine ţipătul meu.
m-ai lăsat singură şi am crescut prea mult. Nu mai încap în romb. Mă strânge un unghi de 60 în dreptul capului. Şi mă subţiez, mă subţiez, până devin linie. Da, e adevărat. Mâinile mi se mişcă liber în spaţiul de 120. Dar picioarele? Picioarele îmi sunt ţintuite într-un unghi nesuferit de-am ajuns să port 35 la pantofi.
nu mai pot. Dacă nu vii în 5 minute să mă scoţi de aici, o să încep să ţip: tatăăăăă timp de 30 de ani. În re major. Într-o sonată de Mozart.
ce fraieră sunt. N-ai să vii niciodată. Îţi convine ţipătul meu.
Lacrisifi
am un prieten pictor care la intervale neregulate de timp începe să urle şi se ascunde în tablouri. Se înveleşte în roz-albastru şi-mi face semne obscene de verde-portocaliu. Ce ţi-e şi cu pictorii ăştia! Sunt foarte sensibili la tonuri. Ridici puţin glasul, îţi aruncă o nuanţă în ochi. Prevăzătoare fiind, întotdeauna scot sticluţa. LACRISIFI (soluţie oftalmică izotonică-antiseptică) Citesc prospectul: câte două picături în fiecare ochi, dimineaţa şi seara. Dacă ai primit o nuanţă în plus la prânz, înseamnă că ai avut ghinion. Dar eu, rezistentă. Ţin ochii deschişi. Asta până când plictisită, fug într-un monolog despre viaţa de zi cu zi, despre disperarea de a îndura un pictor, despre alea, alea. Şi sfătuită de amicul meu Eugen plec din atelier, lăsându-i amintire picăturile. Poate mai are cineva nevoie de ele.
Leonte
“Din pumni să nu te vezi şi curajul să nu-l pierzi. Din pumni să nu te vezi…” Ţrrr…Ceasul. Deschid ochii brusc şi sar pe cactuşii din cameră până ajung în baie. Uf. L-am visat iar pe nea Leonte cu pălăria lui mare şi verde. Noaptea îmi spune poveşti şi ziua îmi culege buruieni să-mi liniştească visele. Mi-a zis să le dau să bea câte o cană de vâsc şi să le atârn deasupra capului iarna. Îmi iau periuţa de dinţi din fire de iarbă împletite de el şi-mi răcoresc dinţii cu ceai de albăstrele. Îmi fac o mască din miere şi astup cearcănele viselor. Aşa m-a învăţat el. Să hrănesc visele trează. Cu fructe uscate şi grâu. Aşa n-o să-mi mai fie frică de apă. Fac un duş cu rozmarin şi mă întorc în pat, să aflu de la nea Leonte sfârşitul visului despre curaj.
mama si copilul
categoric, am spirit de gaşcă. Da, a avut dreptate colegul meu din moment ce atunci când mi s-a tăiat turta am ales prietenii. Am ignorat televizorul color, maşina de spălat, cuptorul cu microunde, casetofonul, video (toate marca Philips) şi alte nimicuri. Prietenii! Culmea, i-am ales cu ochii închişi. Asta pentru că atunci când deschideam ochii începeam să urlu. Vedeam totul supradimensionat. Şi acum sufăr de boala asta. Am încercat cu ticiverol, dar degeaba. Poţi să faci gargară de trei ori pe zi şi nu scapi. Parol. Aşa că şi acum închid ochii şi-mi mângâi pe creştet prietenii. Atâţia câţi au rămas. Ce buni sunt ei, prietenii mei. Nu mă obosesc cu calcule complicate. Pot să-mi număr degetele de la o mână. Sunt foarte grijulie cu ea (cu ea, mâna). O încălzesc la sân şi-i fac baie la ora 19. La 19.30 o sun pe mama, să-mi cumpere pempărşi pentru copil. Îmi spune ceva despre copilăria mea cu scutece din cârpă şi-mi închide telefonul. Îmi iau copilul în braţe, îl îmbrac stil benetton şi plec să-i cumpăr mai bine bomboane. "Nu cu bomboane se hrăneşte un copil!" îmi strigă vecina de la 3. Ruşinată, mă opresc la taraba din colţ şi-mi cumpăr "Mama şi copilul". Plec apoi la Paris în căutarea I.Q.-ului meu. "L-aţi pierdut în Praga", îmi spune vameşul. Îi zâmbesc recunoscătoare şi-i spun duioasă:"Nu ştiu ce am de confund Parisul cu Praga". "Nu-i nimic, puteţi să luaţi avionul spre Bucureşti" îmi răspunde sarcastic.
mă întorc acasă, convinsă că am fost la Paris.
mă întorc acasă, convinsă că am fost la Paris.
mestesug
a venit aseară Procopoaia pe la cinci şi a început să urle că ea nu mai acceptă să-i rod şireturile nepotului ei Meletie, că vorbeşte lumea că e un pămpălău. “Păi ce să fac tanti dacă nu pot să mă abţin? E un obicei vechi din mahalaua Farmazon - ştii, noaptea femeile rod şireturi: cranţ, crunţ, cronţ. Au gust amărui de uniformă militară. Şireturile. Din pricina bocancilor ce calcă duşumeaua de la Hanul Dracului. Zău, tanti, merită să încerci să-i rozi şireturile lui nenea Pandele. O s-o uite pe Marghioala, ai să vezi.” Când a auzit Procopoaia de Marghioala, s-a schimbat la faţă şi două lacrimi i s-au prelins pe rujul slinos. “Şi zici că aşa o să se întoarcă la mine?” “Păi mata de ce crezi că mă adoră Meletie? Altfel, sentimental cum e, ar sări din casă în casă, de-ar lua Calea Plevnei foc. Hai, tanti…Uite, îţi fac o cafea şi te învăţ şi pe mata meşteşugul. Da’ să fii atentă: şireturile se rod noaptea, când bocancii au adormit.
Cranţ. Crunţ. Cronţ.”
Cranţ. Crunţ. Cronţ.”
mireasa
rătăcesc printre mormane de piatră sfărâmată în dinţi. Piatră din ziduri de încăperi nupţiale, din care fug pe-nserat să-mi caut piatră de muşcat. Trasă de-un albastru. Albastru întunecat. Dimineaţa mă-ntorc cu braţele pline în vechiul castel. Verde-mat.
albastrule, cheamă pietrarul din sat să-mi deschidă pământul, să-mi scot rădăcini de pietre de sfărâmat. Am visat că mă aflu pe-un morman de muşcat. Aşa că nu mai plec, nu mai plec pe-nserat. Voi sta cocoţată în patul de piatră aşteptînd pentru prima dată. Prinţul din ţara Albă de Piatră. El ştie a urla din piatra de piatră. Piatrăăă….Piatrăăă….
ah, dar nu ştiu ce să fac cu mormanul din camera mea.Albastrule, ascunde-l în mine. El nu trebuie să ştie că eu recunosc muşcătura de piatră. Lasă-l să creadă că doar el e mire de piatră. Iar eu sunt mireasa de….mireasa…mireasa….albastruleee…am uitat!
albastrule, cheamă pietrarul din sat să-mi deschidă pământul, să-mi scot rădăcini de pietre de sfărâmat. Am visat că mă aflu pe-un morman de muşcat. Aşa că nu mai plec, nu mai plec pe-nserat. Voi sta cocoţată în patul de piatră aşteptînd pentru prima dată. Prinţul din ţara Albă de Piatră. El ştie a urla din piatra de piatră. Piatrăăă….Piatrăăă….
ah, dar nu ştiu ce să fac cu mormanul din camera mea.Albastrule, ascunde-l în mine. El nu trebuie să ştie că eu recunosc muşcătura de piatră. Lasă-l să creadă că doar el e mire de piatră. Iar eu sunt mireasa de….mireasa…mireasa….albastruleee…am uitat!
This is my body
îmi zvâcneşte degetul mic. Inelarul, mijlociul şi arătătorul îl urmează în crescendo. Leneş, degetul mare cască bătând o dată în podea.
dreapta fiinţei mele a adormit pe picior. Asist la descompunerea corpului meu. This is my body. This is my body.
arătătorul meu drept arată spre ochiul meu stâng, apăsându-mi pleoapa elastică. This is my body. This is my body. Coboară spre gură strivindu-mi buzele. Se deplasează spre gât şi se opreşte la sân.
stângul îmi rupe nasturele cămăşii şi dreptul desenează un sfârc. This is my body. This is my body. Coboară spre pântec. This is my body. This is my body. Sunetul îmi sare în urechi deformat.
coapsele se depărtează spasmodic.Capul coboară spre piept. Braţul drept îmi fuge în spate.
talpa face piruete, degetele se ghemuiesc în podea. Palmele se lovesc de urechi, ochii se închid de mirare, la-la-la, la-la-la.
stooop! încep să urlu spre mine. Luat prin surprindere, mă recompun în poziţia neutră.
"This is my body. This is my body", se aude pe scenă. Opresc reportofonul şi mă caţăr pe boxă, într-un spot de lumină. Iau microfonul şi obosit, concluzionez: This is my body. This is my body.
tăcere. Lumnina scade treptat.
mă numesc Joao Fiadeiro, sunt din Portugalia şi v-am prezentat "Self(ish) portrait".
aplauze.
dreapta fiinţei mele a adormit pe picior. Asist la descompunerea corpului meu. This is my body. This is my body.
arătătorul meu drept arată spre ochiul meu stâng, apăsându-mi pleoapa elastică. This is my body. This is my body. Coboară spre gură strivindu-mi buzele. Se deplasează spre gât şi se opreşte la sân.
stângul îmi rupe nasturele cămăşii şi dreptul desenează un sfârc. This is my body. This is my body. Coboară spre pântec. This is my body. This is my body. Sunetul îmi sare în urechi deformat.
coapsele se depărtează spasmodic.Capul coboară spre piept. Braţul drept îmi fuge în spate.
talpa face piruete, degetele se ghemuiesc în podea. Palmele se lovesc de urechi, ochii se închid de mirare, la-la-la, la-la-la.
stooop! încep să urlu spre mine. Luat prin surprindere, mă recompun în poziţia neutră.
"This is my body. This is my body", se aude pe scenă. Opresc reportofonul şi mă caţăr pe boxă, într-un spot de lumină. Iau microfonul şi obosit, concluzionez: This is my body. This is my body.
tăcere. Lumnina scade treptat.
mă numesc Joao Fiadeiro, sunt din Portugalia şi v-am prezentat "Self(ish) portrait".
aplauze.
Nacht si iubita lui
îmi place să trăiesc la Teba. Naht, iubitul meu e ghid la templul reginei. Mă trezeşte dis-de-dimineaţă să prindem salutul sfincşilor la intrarea în palat. Îmi vine să râd. Naht îmi ţâţâie în ureche şi mă potolesc. Mă opresc în faţa unor pietre ce cască. Sunt coarnele prietenelor mele care ne asasinează cu vizitele la cafea. Nu trece un minut şi apar Isis si Neftis, cu picioarele lor kilometrice, goale puşcă, spunându-mi în cor: “Venim mâine la şapte la tine. Regina e plecată la cosmetică şi ne-a dat liber!” Gângur ceva despre pisica bolnavă, despre femeia care trebuie să facă curat, despre…Au plecat. Ceasul a sunat de şase şi au fugit să prindă discul solar. Uf. Naht iese dintr-o gură de canal, îşi scutură nisipul de pe piele şi ne continuăm drumul. Ajungem în curte, unde pamântul ne prinde de glezne. Nu ne e teamă pentru că Luxor, uliul orb, ne ridică în aer până la albastru. În zbor deschid florile de lotus, arunc praf de piatră pe pereţi, linii, pictez pe un fond gri-bleu deschis chipul lui, cu verde şi albastru, roşu galben şi brun. Naht îl desenează pe Amam, directorul agenţiei de turism până când Luxor obosit şi speriat ne lasă în sala ofrandelor. Lumina începe să scadă. Naht mă strânge de mână şi-mi spune că la noapte, vom sări în barca preoţilor când vor trece pe lângă noi. Dau din cap emoţionată. N-am fost niciodată în sanctuar. Stăm ascunşi până la unu noaptea. Luxor, îmi strigă ceva. Nu înţeleg ce vrea. Naht îmi face semne disperate să privesc spre capătul culoarului. Şase preoţi înalţi înaintează în tăcere. Naht îmi strigă ceva. Nu înţeleg. Unu, doi, trei…Am sărit. Un preot începe să tuşească. Deschid ochii încet, dar nu văd nimic. Naht…Naht…Ah, Luxor parcă îmi striga ceva despre…Barca a coborât. Cei şase preoţi se întorc spre mine râzând:”Arăţi îngrozitor, mai bine te-ai culca!” Naht…Unu. Doi. Trei.
o lumină de lanternă mă trezeşte. Enervată, vreau să le strig ca între 14-17 lumea doarme. Mă uit mai atentă la obraznicul care vorbeşte întruna. Extraordinar. E Naht. Naht care m-a părăsit acum 4000 de ani a venit în sanctuar cu neruşinare povestind unei suedeze insipide că eu sunt regina Hatshapsut. “ Minte, e doar un ghid nenorocit de la o mare agenţie de turism care nu m-a luat de nevastă când mi-a promis!”
nu m-ar crede nimeni, aşa că, obosită, închid ochii în strigătele de admiraţie ale suedezei.
o lumină de lanternă mă trezeşte. Enervată, vreau să le strig ca între 14-17 lumea doarme. Mă uit mai atentă la obraznicul care vorbeşte întruna. Extraordinar. E Naht. Naht care m-a părăsit acum 4000 de ani a venit în sanctuar cu neruşinare povestind unei suedeze insipide că eu sunt regina Hatshapsut. “ Minte, e doar un ghid nenorocit de la o mare agenţie de turism care nu m-a luat de nevastă când mi-a promis!”
nu m-ar crede nimeni, aşa că, obosită, închid ochii în strigătele de admiraţie ale suedezei.
nehotarare
azi n-am bani să-mi cumpăr bilet. Compostez sentimente. Am trei găuri dispuse liniar. In Iancului se urcă trei controlori care consideră sentimentele mele bilet şi mi-l rup la un capăt. Strâng din dinţi şi nu spun nimic. Mă doare confuzia lor din totdeauna.
nu mai suport indiferenţa şi cobor la staţia Baba Novac. Din obişnuinţă o iau drept înainte. Cad într-o groapă, mă trezesc, îmi las sacoşa acolo şi mă hotărăsc s-o iau la stânga, spre tatăl meu. Pe drum mă gândesc la mama mea şi-mi trece prin minte să mă-ntorc.
obosită, mă opresc, şterg de pe hartă zona Iancului-Baba Novac, iau troleibusul spre Rosetti şi fac blatul. “Mincinoaso!” îmi strigă şoferul.
dau din umeri, ne-nţelegând ce vrea să spună şi mă aşez mai bine în scaun. Brr, ce frig e!
nu mai suport indiferenţa şi cobor la staţia Baba Novac. Din obişnuinţă o iau drept înainte. Cad într-o groapă, mă trezesc, îmi las sacoşa acolo şi mă hotărăsc s-o iau la stânga, spre tatăl meu. Pe drum mă gândesc la mama mea şi-mi trece prin minte să mă-ntorc.
obosită, mă opresc, şterg de pe hartă zona Iancului-Baba Novac, iau troleibusul spre Rosetti şi fac blatul. “Mincinoaso!” îmi strigă şoferul.
dau din umeri, ne-nţelegând ce vrea să spună şi mă aşez mai bine în scaun. Brr, ce frig e!
oaia
“Desenează-mi o oaie,” repet de ani de zile în zadar. I-am adus la exasperare pe toţi vecinii din bloc. Dimineaţa la 7.05, încep să sun din uşă în uşă. Încep de la etajul IV. Doamna Bercovici începe să plângă când mă vede. Îşi aduce aminte de casa părintească, de vaca ei Bella şi de averea părinţilor ei. Ah, şi mi-am propus să nu mă impresioneze! Îmi notez în minte: “Vaca ne dă lapte, vaca…” Ei, poftim şi eu care venisem pentru oaie. “Desenează-mi…” Mi se trânteşte uşa în nas. Cobor la etajul III, la Madam Petrescu. Cu ţigara în mână, tremurând, ţipă că iar a ajuns Petrică (şoarecele) în camera ei. Iar o păcălesc că am astupat găurile din pereţi şi continuu: “Desenează-mi o oaie”. “Ce oaie domnişoară când blocul geme de şoareci?!”. “Şoarecii se tem de pisici”, îmi spun şi mai cobor un etaj. La etajul II nimeni. Iar au plecat în concediu. Mă rostogolesc pe scări până la etajul I de unde îmi recuperez pisica. Cade în balconul familiei Vasilescu de fiecare dată când priveşte munţii. În cădere începe să strige:“Desenează-i o oaie!” Doamna Vasilescu cu zâmbetul înţepenit pe faţă îmi spune că m-ar ajuta, dar n-are talent la desen. Şi-mi întinde pisica. Udă. Singura mea şansă e la parter. Sun la singurul bărbat din bloc. Îl cheamă Ioan. Îmi tot apare în vis de Bobotează. “Desenează-mi o oaie”, repet obosită.
fără să spună un cuvânt, începe să-mi facă portretul. “Oaia ne dă lână” mai am timp să-mi spun înainte de a începe să… mee…meee…meeee…
fără să spună un cuvânt, începe să-mi facă portretul. “Oaia ne dă lână” mai am timp să-mi spun înainte de a începe să… mee…meee…meeee…
paianjenul
păianjenul din colţul camerei e bolnav. Mi-a şoptit Didina că el, păianjenul, a răcit. L-am ţinut în curent şi acum tuşeşte peste praful din cameră. Uf, îmi vine să strănut şi o să se înalţe praful până la etajul x, la dinamovistul de Ionescu. Şi din cauza prafului enorm din bloc, tu n-o să mai găseşti apartamentul şi o să te muţi în blocul vecin. Şi o să-ţi pară rău, normal.
sună-mă mai târziu.
sună-mă mai târziu.
piticul
piticul a înghiţit clanţa de la bucătărie. Ce l-o fi apucat, nu ştiu. I s-au stricat dinţii de atâta ronţăit. Nu am cum să-l dezvăţ. E încăpăţânat. Nu vrea să stea în cuptor, acolo unde stau eu când plouă. Mă enervează cum se uită la ceas şi-şi măsoară paşii. N-a înţeles că nu-mi pasă dacă se arde. Frica lui de ridicol mă sperie, aşa că-l scot afară din casă. Să ronţăie alte clanţe.
psihoterapie
mă numesc Irina şi nu mai ştiu cum se spune la femeie în italieneşte. Nu, la tavan n-am uitat.
da, închid ochii şi calc pe mandarine uscate. Ce caraghios sar sâmburii! Uite, îmi pun o dorinţă şi mă trezesc ca fiind barză. Nu ştiu ce să fac cu copilul din cioc. Nu pot să ţi-l las ţie. Eşti iresponsabil. Tu nu ştii cum se spune la tată.
m-aş juca cu plastilină pe o bucată de lemn. Dar tu ai uitat să-mi tai lemne. Eşti sculptor sau ce naiba eşti? Apropo’, aruncă te rog aşchiile din mine la gunoi şi pregăteşte-mi un sandviş cu dulceaţă. Nu, prostule, dulceaţa e în cămara soacrei mele. Am furat aseară o căpşună şi am strivit-o între dinţi. Mirosea a dorinţă. Dar mi-a căzut un fulg pe buze şi mi-a amorţit gândul. Aşa că n-am auzit telefonul. N-aud decât cartofii fierbând într-o oală şi-i nu-i văd clar decât de la jumătate de metru. Crezi că mi-au crescut dioptriile? Nu cred, pentru că aseară am trecut conştiincioasă pe verde. Dar tu ţi-ai oprit maşina la limită. La limita LAN-ului, km.13, oraşul de dincolo de Boston.
da, închid ochii şi calc pe mandarine uscate. Ce caraghios sar sâmburii! Uite, îmi pun o dorinţă şi mă trezesc ca fiind barză. Nu ştiu ce să fac cu copilul din cioc. Nu pot să ţi-l las ţie. Eşti iresponsabil. Tu nu ştii cum se spune la tată.
m-aş juca cu plastilină pe o bucată de lemn. Dar tu ai uitat să-mi tai lemne. Eşti sculptor sau ce naiba eşti? Apropo’, aruncă te rog aşchiile din mine la gunoi şi pregăteşte-mi un sandviş cu dulceaţă. Nu, prostule, dulceaţa e în cămara soacrei mele. Am furat aseară o căpşună şi am strivit-o între dinţi. Mirosea a dorinţă. Dar mi-a căzut un fulg pe buze şi mi-a amorţit gândul. Aşa că n-am auzit telefonul. N-aud decât cartofii fierbând într-o oală şi-i nu-i văd clar decât de la jumătate de metru. Crezi că mi-au crescut dioptriile? Nu cred, pentru că aseară am trecut conştiincioasă pe verde. Dar tu ţi-ai oprit maşina la limită. La limita LAN-ului, km.13, oraşul de dincolo de Boston.
scrisoare
dragii mei,
e prima mea tabără şi deja mi s-au întâmplat foarte multe. Ieri de exemplu:
tocul pantofului mi-a rămas în lobul urechii Lui, aşa că n-a auzit când i-am spus "Noapte bună". Uşile pe aici se trântesc des. De aceea nu am timp să trec pragul.
mi-e foarte frică de căţelul străzii. Simt că ar putea să vadă pisica din mine. De frică am uitat să miorlăi. Am învăţat însă să latru.
comoditatea mi-a ajuns la genunchi. Stau liniştită. Până la gât mai e un ceas. Timp berechet să învăţ să înot.
of, am bocit azi pentru scrisoarea nescrisă a tatălui către fratele meu. Nu, nu se numeşte Teodosie. Eu am doi copii. Fetiţa mea se numeste Anelis Maria iar băiatul Andrei. Sunt tare mândră de ei. Au început şcoala şi construiesc un castel din boabe de struguri. E tămâios castelul. Negru. Mat. Am surprins amănuntele cu ajutorul ochelarilor. Şi totuşi fără, păream să am o privire misterioasă.
e nemaipomenit cât pot să-mi ţină florile cumpărate din dragoste pentru mine. De unde rezultă că sunt capabilă să iubesc. Am pierdut o bucată din mine pe drum şi nu mai am cum să-mi repar ceasul din cameră. Prietenele mă păcălesc că nu mai are baterie. Dar eu ştiu adevărul. Asta îmi dă o siguranţă de sine. Ceea ce nu mă împiedică să mă îndoi de durere de Praga, de durere de Pra.., de durere.
ha,ha,ha. Am făcut o ecografie şi am văzut o proeminenţă deasupra sânului drept. M-am hotărât. Am să-mi cumpăr o bormaşină. Şi pe deasupra nu ştiu unde mi-am pus al optulea braţ. Aşa că am pierdut şi titlul de caracatiţă.
nu mai pot să mai scriu. Mă sufoc în textilele croite de El. Tiroida? Nu, e doar o problema de stres.
hai, dragii mei, grăbiţi-vă. Am auzit că o să plouă.
vă pup,
cu dor,
Ada (Cocoş')
scrisa in 1997, cred...chiar daca imi vine sa zambesc..de naivitatea lor uneori, tin foarte mult la ele!!!!!Tocmai se terminase o relatie lungaaaa si mi-e foarte drag acest text, pentru ca spuneam ca pe fetita mea o cheama Anelis Maria. Ei bine am o fetita pe care o cheama Anelisse Maria!!!Asa mi-am dorit sa se numeasca fetita mea.
e prima mea tabără şi deja mi s-au întâmplat foarte multe. Ieri de exemplu:
tocul pantofului mi-a rămas în lobul urechii Lui, aşa că n-a auzit când i-am spus "Noapte bună". Uşile pe aici se trântesc des. De aceea nu am timp să trec pragul.
mi-e foarte frică de căţelul străzii. Simt că ar putea să vadă pisica din mine. De frică am uitat să miorlăi. Am învăţat însă să latru.
comoditatea mi-a ajuns la genunchi. Stau liniştită. Până la gât mai e un ceas. Timp berechet să învăţ să înot.
of, am bocit azi pentru scrisoarea nescrisă a tatălui către fratele meu. Nu, nu se numeşte Teodosie. Eu am doi copii. Fetiţa mea se numeste Anelis Maria iar băiatul Andrei. Sunt tare mândră de ei. Au început şcoala şi construiesc un castel din boabe de struguri. E tămâios castelul. Negru. Mat. Am surprins amănuntele cu ajutorul ochelarilor. Şi totuşi fără, păream să am o privire misterioasă.
e nemaipomenit cât pot să-mi ţină florile cumpărate din dragoste pentru mine. De unde rezultă că sunt capabilă să iubesc. Am pierdut o bucată din mine pe drum şi nu mai am cum să-mi repar ceasul din cameră. Prietenele mă păcălesc că nu mai are baterie. Dar eu ştiu adevărul. Asta îmi dă o siguranţă de sine. Ceea ce nu mă împiedică să mă îndoi de durere de Praga, de durere de Pra.., de durere.
ha,ha,ha. Am făcut o ecografie şi am văzut o proeminenţă deasupra sânului drept. M-am hotărât. Am să-mi cumpăr o bormaşină. Şi pe deasupra nu ştiu unde mi-am pus al optulea braţ. Aşa că am pierdut şi titlul de caracatiţă.
nu mai pot să mai scriu. Mă sufoc în textilele croite de El. Tiroida? Nu, e doar o problema de stres.
hai, dragii mei, grăbiţi-vă. Am auzit că o să plouă.
vă pup,
cu dor,
Ada (Cocoş')
scrisa in 1997, cred...chiar daca imi vine sa zambesc..de naivitatea lor uneori, tin foarte mult la ele!!!!!Tocmai se terminase o relatie lungaaaa si mi-e foarte drag acest text, pentru ca spuneam ca pe fetita mea o cheama Anelis Maria. Ei bine am o fetita pe care o cheama Anelisse Maria!!!Asa mi-am dorit sa se numeasca fetita mea.
semn de carte
mamă, aş vrea să-ţi fiu fiică în amurg. Dar nu ştiu cum să mă port.
M-am născut din floarea de colţ purtată de tine într-o carte, aşa că n-am înţeles că bărbatul care a venit să mă dezmierde mi-era tată. Şi scriitor. Iar eu semn de carte.
mamă. fiică. tată.
M-am născut din floarea de colţ purtată de tine într-o carte, aşa că n-am înţeles că bărbatul care a venit să mă dezmierde mi-era tată. Şi scriitor. Iar eu semn de carte.
mamă. fiică. tată.
solutie
dacă aş putea să rup frunza arsă din mijlocul mărului din mine, aş elibera sâmburii. Sâmburii ar căpăta nume şi ar înflori. Iar.
asta e.
asta e.
sonata
tată,
m-ai lăsat singură şi am crescut prea mult. Nu mai încap în romb. Mă strânge un unghi de 60 în dreptul capului. Şi mă subţiez, mă subţiez, până devin linie. Da, e adevărat. Mâinile mi se mişcă liber în spaţiul de 120. Dar picioarele? Picioarele îmi sunt ţintuite într-un unghi nesuferit de-am ajuns să port 35 la pantofi.
nu mai pot. Dacă nu vii în 5 minute să mă scoţi de aici, o să încep să ţip: tatăăăăă timp de 30 de ani. În re major. Într-o sonată de Mozart.
ce fraieră sunt. N-ai să vii niciodată. Îţi convine ţipătul meu.
m-ai lăsat singură şi am crescut prea mult. Nu mai încap în romb. Mă strânge un unghi de 60 în dreptul capului. Şi mă subţiez, mă subţiez, până devin linie. Da, e adevărat. Mâinile mi se mişcă liber în spaţiul de 120. Dar picioarele? Picioarele îmi sunt ţintuite într-un unghi nesuferit de-am ajuns să port 35 la pantofi.
nu mai pot. Dacă nu vii în 5 minute să mă scoţi de aici, o să încep să ţip: tatăăăăă timp de 30 de ani. În re major. Într-o sonată de Mozart.
ce fraieră sunt. N-ai să vii niciodată. Îţi convine ţipătul meu.
statuia
mi-au crescut din paltin jumătăţi de oase. O jumătate de talpă ridică pământ, jumătate de palmă înghite lut, bucăţi din genunchi îmi rânjesc.În culoare.
nu râde, nu râde statuie-n formare. Tu n-ai decât un picior crescut în afară. Eu am trupul crescut înăuntru. Eh, dar nu poţi pricepe sărmană formă de lemn colorată-n vezi doamne ardoare ce-nseamnă culoarea de lemn. Jumătatea de afară.
hei, sculptorule, azvârle-o în ploaie! Pute a vopsea. Şi vino mai bine şi linişteşte-mi genunchii. S-au deformat de când te aştept. Te aştept. Te aştept. Te aştept. Te aştept. Te aştept. Te aştept. Te aştept.
obosit, sculptorul ia statuia, iese în stradă şi-o vinde pe un preţ de nimic. Cu banii obţinuţi, se duce în groapă.
nu râde, nu râde statuie-n formare. Tu n-ai decât un picior crescut în afară. Eu am trupul crescut înăuntru. Eh, dar nu poţi pricepe sărmană formă de lemn colorată-n vezi doamne ardoare ce-nseamnă culoarea de lemn. Jumătatea de afară.
hei, sculptorule, azvârle-o în ploaie! Pute a vopsea. Şi vino mai bine şi linişteşte-mi genunchii. S-au deformat de când te aştept. Te aştept. Te aştept. Te aştept. Te aştept. Te aştept. Te aştept. Te aştept.
obosit, sculptorul ia statuia, iese în stradă şi-o vinde pe un preţ de nimic. Cu banii obţinuţi, se duce în groapă.
tabloul
am croşetat o frânghie din urzici şi mi-am făcut un ghem în jurul gâtului meu.
Mi-am luat cizmele din piele de porc, mi-am vopsit părul în roşu de boia şi am plecat pe străzi.
trecătorii răzleţi se opreau ridicând din umeri: “ih”, lăsându-i: “oh”, relaxându-se: “mmm…figurativ?!” Alţii îmi admirau instalaţia din jurul gâtului meu chicotind răutăcios între ei: “sunaţi-l pe Pictor !” Numai un grup de cerşetori mă mirosea poftind la cizmele mele cu părere de rău că nu am căţei de usturoi în lobul urechii. M-am oprit şi am râs până a început ploaia. I-am întrebat dacă vor să fie prietenii mei. “Aşa, fără usturoi? Şi acum şi fără boia? Nu avem încredere în tine.”
supărată, mi-am continuat drumul ţipând, să nu mai aud vocile stridente ale celor care vor să mă fixeze într-un cui.
Mi-am luat cizmele din piele de porc, mi-am vopsit părul în roşu de boia şi am plecat pe străzi.
trecătorii răzleţi se opreau ridicând din umeri: “ih”, lăsându-i: “oh”, relaxându-se: “mmm…figurativ?!” Alţii îmi admirau instalaţia din jurul gâtului meu chicotind răutăcios între ei: “sunaţi-l pe Pictor !” Numai un grup de cerşetori mă mirosea poftind la cizmele mele cu părere de rău că nu am căţei de usturoi în lobul urechii. M-am oprit şi am râs până a început ploaia. I-am întrebat dacă vor să fie prietenii mei. “Aşa, fără usturoi? Şi acum şi fără boia? Nu avem încredere în tine.”
supărată, mi-am continuat drumul ţipând, să nu mai aud vocile stridente ale celor care vor să mă fixeze într-un cui.
testament
“Nu mai ţipa Tanţo! Tanţo, mai lasă-mă Tanţo!” Aşa îi spun în fiecare zi când vine la masă. La prânz. Şi toate astea din cauza nenorocitului ăla de testament. M-am trezit într-o zi cu un plic. Mi l-a adus poştaşul Vasile. Desfac plicul şi citesc:
Stimată domnişoară,
Eu, Alexandru Coconul, născut la 1629, comuna Plevna, vă donez casa şi pământul din jurul casei, cât şi 20 ha. de pământ pe care le puteţi înscrie în Asociaţie.
Cu deosebit respect,
Alexandru Coconu
P.S. Să nu-i spuneţi lui Tanţa
Pe plic scrie “Pentru domnişoara Caplea” Eu sunt. E clar. Dar Tanţa? Care Tanţa? A…mătuşa mea. Tanţa. De ce să nu-i spun? O invit la masă şi-i spun. Simplu. Îi explic. Şi gata. Că de azi sunt bogată. E clar. Clar pe naiba. C-am invitat-o pe Tanţa şi din ziua aia nu mai scap de ea. Ţipă într-una la masa de prânz. N-am timp şi eu să mă aranjez şi să plec la Plevna. La casa mea. Că sunt bogată. E clar.
Stimată domnişoară,
Eu, Alexandru Coconul, născut la 1629, comuna Plevna, vă donez casa şi pământul din jurul casei, cât şi 20 ha. de pământ pe care le puteţi înscrie în Asociaţie.
Cu deosebit respect,
Alexandru Coconu
P.S. Să nu-i spuneţi lui Tanţa
Pe plic scrie “Pentru domnişoara Caplea” Eu sunt. E clar. Dar Tanţa? Care Tanţa? A…mătuşa mea. Tanţa. De ce să nu-i spun? O invit la masă şi-i spun. Simplu. Îi explic. Şi gata. Că de azi sunt bogată. E clar. Clar pe naiba. C-am invitat-o pe Tanţa şi din ziua aia nu mai scap de ea. Ţipă într-una la masa de prânz. N-am timp şi eu să mă aranjez şi să plec la Plevna. La casa mea. Că sunt bogată. E clar.
salata de varza
de ieri mi-a crescut un bărbat pe partea stângă a casei. Zice că e iubitul meu. Hm. Hm. L-am lăsat să intre pe fereastră şi i-am dat să mănânce varză. E mort după salată de varză. Toţi bărbaţii din viaţa mea au fost înnebuniţi după varză. Aşa că eu şi-n concediu am obiceiul de a toca varză.Toc. Toc. Printre înghiţiturile lui aud: “Mai bine aşteptam să-mi cumpăr o maşină nouă” Mă opresc cu cuţitul în aer şi de acolo de sus iau hotărârea: e ultima salată de varză pe care o fac. Viaţa mea a fost influenţată de varză. Gata. E ultima salată, îmi zic, în timp ce închid fereastra.
vecina
ah, vecinele.Îmi iubesc vecinele. Pe aia de la zece în mod special. Am cunoscut-o în vis Graţiela şi ea în realitate se numeşte Gabriela. Nu…că m-am dus la preşedintele asociaţiei de locatari. S-o dăm afară din bloc. S-o evacuăm. Mi s-a trântit uşa în nas pe motiv că nu am argumente.
“cum domnu’ preşedinte n-am argumente? Să ţinem în bloc una mică-contabilă-aşchie-brunetă-tunsă scurt şi cu năsucu coroiat?…În sfârşit, nu ştiu în ce ordine să vă spun că e…că e. E hoaţă. Fură găluşte. Adormită fiind într-o seară, a intrat peste mine şi mi-a furat găluşca. Aia mare din mijlocul camerei. Da, avea doi metri şi zece, părul creţ, nasul cârn, răspundea la numele de Nicuşor şi-n timpul liber juca puzzle cu celulele mele. Ei bine, până să-mi pun eu ochelarii s-o prind, a dispărut cu găluşcă cu tot. Şi eu am rămas cu celulele împrăştiate prin toată casa. Amintire.‘Aideţi domnu’ preşedinte ce dacă îşi plăteşte întreţinerea la timp? Mătuşa mea are restanţe, dar e o femeie de treabă. Nu fură găluşte şi nu e contabilă. E pensionară. Aşa că trebuie s-o evacuăm. Nu pe mătuşă-mea, pe madam Gabriela.”
toate astea, vă spun drept, i le-am spus preşedintelui din exteriorul uşii lui. Aşa că obosită de atâta stat în picioare, m-am dus acasă s-o sun pe tanti Maria să vină să facă curat. “Da, mamă pe la două sunt la tine. E bine?” “Bine, bine, tanti Maria.” “Auzi mamă,continuă ea, în legătură cu doamna Gabi de la 10, eu zic să încerci să-i dai o sumă de bani. Îi pui frumos într-un plic…Poate îţi dă ‘napoi găluşca. Că ştii cum sunt oamenii…”
rămasă cu gura căscată, adorm, visând că sunt prună.
“cum domnu’ preşedinte n-am argumente? Să ţinem în bloc una mică-contabilă-aşchie-brunetă-tunsă scurt şi cu năsucu coroiat?…În sfârşit, nu ştiu în ce ordine să vă spun că e…că e. E hoaţă. Fură găluşte. Adormită fiind într-o seară, a intrat peste mine şi mi-a furat găluşca. Aia mare din mijlocul camerei. Da, avea doi metri şi zece, părul creţ, nasul cârn, răspundea la numele de Nicuşor şi-n timpul liber juca puzzle cu celulele mele. Ei bine, până să-mi pun eu ochelarii s-o prind, a dispărut cu găluşcă cu tot. Şi eu am rămas cu celulele împrăştiate prin toată casa. Amintire.‘Aideţi domnu’ preşedinte ce dacă îşi plăteşte întreţinerea la timp? Mătuşa mea are restanţe, dar e o femeie de treabă. Nu fură găluşte şi nu e contabilă. E pensionară. Aşa că trebuie s-o evacuăm. Nu pe mătuşă-mea, pe madam Gabriela.”
toate astea, vă spun drept, i le-am spus preşedintelui din exteriorul uşii lui. Aşa că obosită de atâta stat în picioare, m-am dus acasă s-o sun pe tanti Maria să vină să facă curat. “Da, mamă pe la două sunt la tine. E bine?” “Bine, bine, tanti Maria.” “Auzi mamă,continuă ea, în legătură cu doamna Gabi de la 10, eu zic să încerci să-i dai o sumă de bani. Îi pui frumos într-un plic…Poate îţi dă ‘napoi găluşca. Că ştii cum sunt oamenii…”
rămasă cu gura căscată, adorm, visând că sunt prună.
Vladimir
domnule profesor,
m-aţi uitat într-o statuie din bronz. Asta după ce m-aţi botezat ca fiind regina Karomama. Nu ştiu de ce m-aţi numit aşa. Am vrut să fug după dumneavoastră, dar mi-a amorţit stângul în mers. Mâinile mi-au înţepenit în formă de pumni. Ah, mâinile mele de pianistă moştenite de la tatăl meu Egipt. Nu mai pot nici măcar să-mi ţip culorile din mine. Aţi avut grijă să-mi încleştaţi buzele. Şi aţi fugit. Mi-e cald, domnule profesor, în veşmintele astea strâmte.Cred că mi-aţi greşit măsurătorile. Prietena mea Winnie, cea îngropată în pământ, mi-a spus că m-am îngrăşat. E foarte rea cu mine. Ştie că nu pot să-i răspund. Dar o înţeleg. Pe ea o strânge pământul, în timp ce eu mă înec în linişte. E atâta monotonie în jur, încât îmi vine să fac o glumă: să plâng. Dar simt încă dalta în ochi şi mă plictisesc de atâta perfecţiune. Aşa că m-am hotărât: plec la Luvru, să mă-ntâlnesc cu nepotul lui Lugal-Kisalsi. Vai, domnule profesor, nu mai fiţi aşa de stresat, nu o să-i spun că ne-am iubit. Oricum mă ia de nevastă. Aşa că am să umplu Luvru-ul de statuete din bronz pe care am să le botez Maria, Ioana, Ana, Ion, Gheorghe, Vasile. Doar pe unul singur o să-l numesc Vladimir.
m-aţi uitat într-o statuie din bronz. Asta după ce m-aţi botezat ca fiind regina Karomama. Nu ştiu de ce m-aţi numit aşa. Am vrut să fug după dumneavoastră, dar mi-a amorţit stângul în mers. Mâinile mi-au înţepenit în formă de pumni. Ah, mâinile mele de pianistă moştenite de la tatăl meu Egipt. Nu mai pot nici măcar să-mi ţip culorile din mine. Aţi avut grijă să-mi încleştaţi buzele. Şi aţi fugit. Mi-e cald, domnule profesor, în veşmintele astea strâmte.Cred că mi-aţi greşit măsurătorile. Prietena mea Winnie, cea îngropată în pământ, mi-a spus că m-am îngrăşat. E foarte rea cu mine. Ştie că nu pot să-i răspund. Dar o înţeleg. Pe ea o strânge pământul, în timp ce eu mă înec în linişte. E atâta monotonie în jur, încât îmi vine să fac o glumă: să plâng. Dar simt încă dalta în ochi şi mă plictisesc de atâta perfecţiune. Aşa că m-am hotărât: plec la Luvru, să mă-ntâlnesc cu nepotul lui Lugal-Kisalsi. Vai, domnule profesor, nu mai fiţi aşa de stresat, nu o să-i spun că ne-am iubit. Oricum mă ia de nevastă. Aşa că am să umplu Luvru-ul de statuete din bronz pe care am să le botez Maria, Ioana, Ana, Ion, Gheorghe, Vasile. Doar pe unul singur o să-l numesc Vladimir.
frica de zapada
ia-mă din ţărână şi aruncă-mă în apă. Ţărâna m-a învăţat să înot. Nu mi-e frică de pământ, nu mi-e frică de apă. Dar nu arunca cu zăpadă în mine. Îmi îngheaţă mâinile şi nu mai pot să respir. Şi lasă-mă să urlu sub apă. Am învăţat să las urme în pământ, aşa că paşii mei vor rămâne adânciţi în zăpadă.
dormi, dormi, copil din flori. Te am în mine de-o viaţă. Dormi, dormi, copil din flori. Poate frica de zăpadă mă va învăţa să urlu sub apă. Şi-am să te nasc.
dormi, dormi, copil din flori. Te am în mine de-o viaţă. Dormi, dormi, copil din flori. Poate frica de zăpadă mă va învăţa să urlu sub apă. Şi-am să te nasc.
zdreanta
am uitat să-nchid uşa şi a intrat vântul în mine. Ei, vântule, mi-ai ros ciorapii croşetaţi de bunica. Din lână. Lână de oaie. De oaie adevărată. Oaie, te-a mâncat vântul din mine şi ai devenit zdreanţă. Da, lâna mea de oaie a căzut de la putere. M-a lăsat zdreanţă în ploaie.
şi plouă, mamă, mamă.
şi plouă, mamă, mamă.
tatal
pântecul mamei a crescut din greşeală. L-a udat bunica la rădăcină prea mult şi s-a trezit cu pântecul ei crescut în tavan. Bunicul s-a bucurat, şi-a scuturat zăpada de pe umeri şi a început să urle: Alecsandrino, ai grijă de fată, că eu mă duc cu Dumitru la cârciumă. Bunica a zâmbit blând, a luat o gură de ţuică, şi-a luat scara şi s-a urcat pe pântecul mamei, încercând s-o împingă pe duşumea. Mama dădea cu pumnii în pântec şi între gâfâituri scrijelea tavanul cu nume de bărbaţi: George. George. George.
în pragul uşii stătea Mircea, aşteptând primăvara. Lui i s-au alăturat bunica, bunicul şi unchiul.
în pragul uşii stătea Mircea, aşteptând primăvara. Lui i s-au alăturat bunica, bunicul şi unchiul.
luni, 23 august 2010
La Constanţa
şi dacă n-am să mă mărit, tanti Didina, ce-i? Am să pierd titlul de contesă. Am să iau trenul spre Constanţa şi am să culeg scoici, iarna, pe malul mării. Am să întâlnesc un musulman care o să mă facă nevastă la el, la Constanţa. La Constanţa!
ah, tanti Didina, ce mă fac? Eu nu ştiu să gătesc scoici.
şi dacă n-am să mă mărit, tanti Didina, ce-i? Am să pierd titlul de contesă. Am să iau trenul spre Constanţa şi am să culeg scoici, iarna, pe malul mării. Am să întâlnesc un musulman care o să mă facă nevastă la el, la Constanţa. La Constanţa!
ah, tanti Didina, ce mă fac? Eu nu ştiu să gătesc scoici.
Clementina
ieri, in timp ce spălam vasele în bucătărie, cineva mi-a sunat la uşă. Deschid. Un bărbat înalt, brunet, cu un pachet în braţe.”Sunt de la protecţia consumatorului. Am dori să discutăm în legătură cu reclamaţia dvs. privind căldura. “Căldura?” “Sufletească, desigur. Firma noastră vă oferă pachetul special…” “Aţi greşit. Ce familie căutaţi?” “Familia Mazilu” Amabilă, îi spun: ”Sunt vecinii de la apartamentul 19.” “Nu se poate. Am sunat acolo şi mi s-a spus că am greşit. Că aici stă D.Clementina. “Imposibil” Acolo stă D.Clementina. O cunosc. E o femeie plângăreaţă. În fiecare seară plânge în timp ce soţul ei D. Gogu urlă de indignare că ea, D.Clementina are principii. “Exact asta mi-a povestit despre dumneavoastră şi soţul dumneavoastră.” Haideţi, domnule! Soţul meu e delicat, nu e cinic ca D.Gogu, iar eu nu plâng aşa uşor. “Dar acum aveţi lacrimi în ochi” “E de la ceapă. În plus, soţul ei are o amantă. Pe D.Ortansa de la 5. “Exact aşa…” “Domnule…”îi spun destul de ameninţător. “Doamnă Clementina, vă rog să aveţi puţină înţelegere pentru mine. De azi dimineaţă sun pe la uşile acestui bloc şi nu o găsesc pe D.Clementina. Scoate un bileţel din buzunarul costumului şi citeşte: Aleea Florilor, bl. V73C, scA, et. 1, ap. 19” “Vedeţi? Aţi greşit. Este et.1, bl. V73C, Aleea Florilor, ap.19, sc.A” “Vai, mă scuzaţi. Am greşit blocul. Mă duc să vorbesc cu D. Vasilica. Mi-a dat adresa greşit. Am plecat.”
am rămas pe gânduri. Doamna Vasilica de la parter? Colegă cu Dl. Emilian, soţul lui madam Ortansa? “ Domnule, mi-am amintit. Eu sunt Clementina. Ce vroiaţi să-mi livraţi?
ieri, in timp ce spălam vasele în bucătărie, cineva mi-a sunat la uşă. Deschid. Un bărbat înalt, brunet, cu un pachet în braţe.”Sunt de la protecţia consumatorului. Am dori să discutăm în legătură cu reclamaţia dvs. privind căldura. “Căldura?” “Sufletească, desigur. Firma noastră vă oferă pachetul special…” “Aţi greşit. Ce familie căutaţi?” “Familia Mazilu” Amabilă, îi spun: ”Sunt vecinii de la apartamentul 19.” “Nu se poate. Am sunat acolo şi mi s-a spus că am greşit. Că aici stă D.Clementina. “Imposibil” Acolo stă D.Clementina. O cunosc. E o femeie plângăreaţă. În fiecare seară plânge în timp ce soţul ei D. Gogu urlă de indignare că ea, D.Clementina are principii. “Exact asta mi-a povestit despre dumneavoastră şi soţul dumneavoastră.” Haideţi, domnule! Soţul meu e delicat, nu e cinic ca D.Gogu, iar eu nu plâng aşa uşor. “Dar acum aveţi lacrimi în ochi” “E de la ceapă. În plus, soţul ei are o amantă. Pe D.Ortansa de la 5. “Exact aşa…” “Domnule…”îi spun destul de ameninţător. “Doamnă Clementina, vă rog să aveţi puţină înţelegere pentru mine. De azi dimineaţă sun pe la uşile acestui bloc şi nu o găsesc pe D.Clementina. Scoate un bileţel din buzunarul costumului şi citeşte: Aleea Florilor, bl. V73C, scA, et. 1, ap. 19” “Vedeţi? Aţi greşit. Este et.1, bl. V73C, Aleea Florilor, ap.19, sc.A” “Vai, mă scuzaţi. Am greşit blocul. Mă duc să vorbesc cu D. Vasilica. Mi-a dat adresa greşit. Am plecat.”
am rămas pe gânduri. Doamna Vasilica de la parter? Colegă cu Dl. Emilian, soţul lui madam Ortansa? “ Domnule, mi-am amintit. Eu sunt Clementina. Ce vroiaţi să-mi livraţi?
din nimic
Mircea. Marin. Mihnea.
tatăl meu Mircea, înflorea cactuşii. Aşa, pur şi simplu. Din nimic.”M-am săturat să-nfloresc cactuşi din nimic” mi-a spus într-o zi. Şi am plâns. Flori. Din nimic. Şi-atunci? Ce fac? Spune-mi tu, tată, pentru că eu nu ştiu cum să-i explic iubitului chestia asta.
Nicolae. Horia. Bogdan
Mircea. Marin. Mihnea.
tatăl meu Mircea, înflorea cactuşii. Aşa, pur şi simplu. Din nimic.”M-am săturat să-nfloresc cactuşi din nimic” mi-a spus într-o zi. Şi am plâns. Flori. Din nimic. Şi-atunci? Ce fac? Spune-mi tu, tată, pentru că eu nu ştiu cum să-i explic iubitului chestia asta.
Nicolae. Horia. Bogdan
confirmare de Praga
în graba în care am fost ieri m-am trezit coborând în Praga, la staţia "Nádrazi bubeneč". Mi-am luat un extraveral şi m-am relaxat brusc. M-am lovit însă cu capu’ de un stâlp pe care era lipit un afiş care mă anunţa că aici se desfăşoară un festival, că suntem în noiembrie şi că suntem interesaţi de tendinţele noi la sfârşit de mileniu. A apărut şi Pavel. Încheg o conversaţie cu el şi aflu că e directorul festivalului. Da, da, el, Pavel. Pavel Storek. Ei, uite că la asta nu m-am aşteptat. Să mă înţepe o viespe. Aici, în Praga. Gura mi-aleargă singură, blocându-se spre urechea stângă. Nu ştiu care dintre ele are timpanul mai puţin transparent. Aşa că nu poate auzi propoziţia "nu înţeleg legătura dintre titlu şi festival". Capul îmi fuge pe spate într-un râs diafragmatic, tras de cuvintele bla-bla-bla, bla-bla-bla. Şi mai spune că e directorul festivalului! Pavel eşti simpatic, dar dă-mi drumul la păr. Mă doare puţin gâtul şi sunetele trebuie să iasă prin punctul lui Mauran.
e, a ă, o, u, î, i.
în graba în care am fost ieri m-am trezit coborând în Praga, la staţia "Nádrazi bubeneč". Mi-am luat un extraveral şi m-am relaxat brusc. M-am lovit însă cu capu’ de un stâlp pe care era lipit un afiş care mă anunţa că aici se desfăşoară un festival, că suntem în noiembrie şi că suntem interesaţi de tendinţele noi la sfârşit de mileniu. A apărut şi Pavel. Încheg o conversaţie cu el şi aflu că e directorul festivalului. Da, da, el, Pavel. Pavel Storek. Ei, uite că la asta nu m-am aşteptat. Să mă înţepe o viespe. Aici, în Praga. Gura mi-aleargă singură, blocându-se spre urechea stângă. Nu ştiu care dintre ele are timpanul mai puţin transparent. Aşa că nu poate auzi propoziţia "nu înţeleg legătura dintre titlu şi festival". Capul îmi fuge pe spate într-un râs diafragmatic, tras de cuvintele bla-bla-bla, bla-bla-bla. Şi mai spune că e directorul festivalului! Pavel eşti simpatic, dar dă-mi drumul la păr. Mă doare puţin gâtul şi sunetele trebuie să iasă prin punctul lui Mauran.
e, a ă, o, u, î, i.
cinemania
am scăpat de frica de şerpi transformându-mă în şarpe şi botezându-mă Loredana.
în formă de inel văd lumea ondulată. Când mă-ntind mi se-ntâmplă s-o văd unghiulară. Asta până îmi reglez imaginea. Când mă grăbesc, e vopsită şi permanent. În zilele de luni, foloseşte rimel de păr. Miercurea şi vinerea îşi pune bigudiuri iar marţea şi joia îşi dă cu spumă de păr. Sâmbăta şi duminica îmi place cel mai mult. Îşi face codiţe şi poartă o eşarfă colorată la gât.
uite că s-a încheiat săptămâna şi n-am schimbat o vorbă cu Dorina.
o dau naibii de frică, redevin Adă şi pun mâna pe telefon să aflu de la Dorina cum vezi lumea când eşti actriţă, în timp ce Horia mă întreabă unde-i CD-ul cu CINEMANIA. "L-am înghiţit!" îi spun, în timp ce-mi continui discuţia.
am scăpat de frica de şerpi transformându-mă în şarpe şi botezându-mă Loredana.
în formă de inel văd lumea ondulată. Când mă-ntind mi se-ntâmplă s-o văd unghiulară. Asta până îmi reglez imaginea. Când mă grăbesc, e vopsită şi permanent. În zilele de luni, foloseşte rimel de păr. Miercurea şi vinerea îşi pune bigudiuri iar marţea şi joia îşi dă cu spumă de păr. Sâmbăta şi duminica îmi place cel mai mult. Îşi face codiţe şi poartă o eşarfă colorată la gât.
uite că s-a încheiat săptămâna şi n-am schimbat o vorbă cu Dorina.
o dau naibii de frică, redevin Adă şi pun mâna pe telefon să aflu de la Dorina cum vezi lumea când eşti actriţă, în timp ce Horia mă întreabă unde-i CD-ul cu CINEMANIA. "L-am înghiţit!" îi spun, în timp ce-mi continui discuţia.
cerşetoarea
ia-mi mâna şi desenează-mi un cerc. Fixează-i centrul şi cu vârful creionului trasează o rază. Lasă tangenta în pace şi vino cu mine. Nu-ţi fie frică. Sunt artistă la circ. Fac echilibristică cu creionul între dinţi. Da, e adevărat. Acum circul nu mai are bani să-mi cumpere creioane. Am primit chiar o scrisoare acasă, prin care mă anunţau că-mi opresc 5% din salariu pentru că las urme prea adânci în creioane. Le-aş putea spune ceva despre frică, dar mai bine tac şi te iau cu mine pe rază.
înainte să plecăm, rosteşte-mi numele la ureche şi spune-mi o poveste despre curaj. Nu, nu mă supăr dacă te bâlbâi. Sunt un logoped foarte bun. Te voi învăţa să spui da. Îţi voi deschide o uşă de pe cerc şi te voi chema. Nu mă lăsa să aştept. Calcă-ţi privirea de buzele mele şi spune-mi da.
ah, uite ce mi-ai făcut. N-am fost atentă şi m-am trezit spunând şi eu da.
tocmai acum, când am aflat că s-a eliberat un loc la un alt circ.
ia-mi mâna şi desenează-mi un cerc. Fixează-i centrul şi cu vârful creionului trasează o rază. Lasă tangenta în pace şi vino cu mine. Nu-ţi fie frică. Sunt artistă la circ. Fac echilibristică cu creionul între dinţi. Da, e adevărat. Acum circul nu mai are bani să-mi cumpere creioane. Am primit chiar o scrisoare acasă, prin care mă anunţau că-mi opresc 5% din salariu pentru că las urme prea adânci în creioane. Le-aş putea spune ceva despre frică, dar mai bine tac şi te iau cu mine pe rază.
înainte să plecăm, rosteşte-mi numele la ureche şi spune-mi o poveste despre curaj. Nu, nu mă supăr dacă te bâlbâi. Sunt un logoped foarte bun. Te voi învăţa să spui da. Îţi voi deschide o uşă de pe cerc şi te voi chema. Nu mă lăsa să aştept. Calcă-ţi privirea de buzele mele şi spune-mi da.
ah, uite ce mi-ai făcut. N-am fost atentă şi m-am trezit spunând şi eu da.
tocmai acum, când am aflat că s-a eliberat un loc la un alt circ.
confuzie
Baba Hârca m-a dus în grădină şi mi-a arătat un pepene. Ăsta e bărbatul tău, femeie. Ăsta mare , verde şi gras cu picioarele crescute în pământ. Îl privesc neîncrezătoare. “Toată noaptea a strigat numele tău.” Înduioşată brusc, m-am dus în bucătărie, am luat toporul şi l-am crăpat.
”Femeie, nu era încă vremea de iubit”
Baba Hârca m-a dus în grădină şi mi-a arătat un pepene. Ăsta e bărbatul tău, femeie. Ăsta mare , verde şi gras cu picioarele crescute în pământ. Îl privesc neîncrezătoare. “Toată noaptea a strigat numele tău.” Înduioşată brusc, m-am dus în bucătărie, am luat toporul şi l-am crăpat.
”Femeie, nu era încă vremea de iubit”
Agatha
Agatha, eşti pedepsită. Eşti pedepsită să râzi pentru mine. Vreau şi eu bufonul meu. Şi am decis în consiliul meu director, ca tu să fii azi. Mâine. Ieri, bufon. Bufonul meu. Aşa…Huţa, huţa! Hopa! Prinde mingea. Ah, a! Ai căzut în ceaun. Scuză-mă. Am uitat să-ţi spun că fierbe mămăliga.
ce naiba….
Agatha, eşti pedepsită. Eşti pedepsită să râzi pentru mine. Vreau şi eu bufonul meu. Şi am decis în consiliul meu director, ca tu să fii azi. Mâine. Ieri, bufon. Bufonul meu. Aşa…Huţa, huţa! Hopa! Prinde mingea. Ah, a! Ai căzut în ceaun. Scuză-mă. Am uitat să-ţi spun că fierbe mămăliga.
ce naiba….
alergie la fier
mă urmăresc infantele Doamnei S. A trimis-o pe Margherita să-mi bată mie cuie în picior. Doamne, dar i-am spus că mă gâdilă atingerea fierului. Nu m-a crezut. A continuat să-mi bată cuie în picior, apoi m-a târât prin cârciumi strigând: “Daţi-i şi ei o bucată de pâine!” Adică un rol într-un film, mă gândesc eu, tăvălindu-mă de râs. Mesenii mă cred nebună şi mă invită să dau o probă în televiziune pentru un post de ştiristă. Margherita, satisfăcută, mă lasă pe strada Pangratti şi fuge în braţele unui regizor de film. Portarul se uită spre mine cu milă şi-mi întinde o bucată de pâine.”Am auzit că vă e foame”. Nu apuc să-i explic ce mi se-ntâmplă, pentru că vin doi colegi şi mă trag de cozi până la etajul XII, unde mă închid într-un televizor. Nu se gândeşte nimeni să-mi scoată cuiele din picior, aşa că rămân cu zâmbetul pe buze, sensibilă la atingerea fierului.
mă urmăresc infantele Doamnei S. A trimis-o pe Margherita să-mi bată mie cuie în picior. Doamne, dar i-am spus că mă gâdilă atingerea fierului. Nu m-a crezut. A continuat să-mi bată cuie în picior, apoi m-a târât prin cârciumi strigând: “Daţi-i şi ei o bucată de pâine!” Adică un rol într-un film, mă gândesc eu, tăvălindu-mă de râs. Mesenii mă cred nebună şi mă invită să dau o probă în televiziune pentru un post de ştiristă. Margherita, satisfăcută, mă lasă pe strada Pangratti şi fuge în braţele unui regizor de film. Portarul se uită spre mine cu milă şi-mi întinde o bucată de pâine.”Am auzit că vă e foame”. Nu apuc să-i explic ce mi se-ntâmplă, pentru că vin doi colegi şi mă trag de cozi până la etajul XII, unde mă închid într-un televizor. Nu se gândeşte nimeni să-mi scoată cuiele din picior, aşa că rămân cu zâmbetul pe buze, sensibilă la atingerea fierului.
caii
lasă caii să ţipe. Să ţipe. Am să-i iau în corul şcolii. Eu am să fiu profesora de muzică, studenta tatălui meu, iar ei bărbaţii din cor. Lasă-i să ţipe. Avem însă o problemă. Ne-au dispărut iepele. Ţipă doar ei, caii. Şi eu. De frică. Alergăm prin pustiu. Până la pauză, când o să mă cheme directoarea la ea în birou. Şi?
lasă caii să ţipe. Să ţipe. Am să-i iau în corul şcolii. Eu am să fiu profesora de muzică, studenta tatălui meu, iar ei bărbaţii din cor. Lasă-i să ţipe. Avem însă o problemă. Ne-au dispărut iepele. Ţipă doar ei, caii. Şi eu. De frică. Alergăm prin pustiu. Până la pauză, când o să mă cheme directoarea la ea în birou. Şi?
broscoiul
am dat de pământul crăpat din mine. O bucată de pământ a căzut în paharul cu vin şi stropii s-au înălţat la cer. Ţi-a căzut o picătură în cap şi gata, te-ai transformat în broscoi. Te iau şi te duc la disecţie. Am să-ţi înfig ace în picioare şi tu ai să mori de râs. Păcat că ţi-a crescut barba.
am dat de pământul crăpat din mine. O bucată de pământ a căzut în paharul cu vin şi stropii s-au înălţat la cer. Ţi-a căzut o picătură în cap şi gata, te-ai transformat în broscoi. Te iau şi te duc la disecţie. Am să-ţi înfig ace în picioare şi tu ai să mori de râs. Păcat că ţi-a crescut barba.
linguriţa de plastic
domnule profesor,
v-a crescut linguriţa cu care amestecaţi cafeaua şi a ajuns în gaura din genunchi a blugilor mei. Linguriţa asta din plastic mă trage în apă. Aşa ajung o fată cu opt braţe. Şi râd. De mine. Din inimă. Preţ de 5 minute. Asta pentru că clipesc de câteva ori şi ajung la mal. Mă aşez cuminte pe canapea, înconjurată brusc de bărbaţi. Eu vă zâmbesc, mă ridic şi vă şoptesc la ureche o poveste. Despre. Rău de dor. Asta în timp ce-mi ascund braţele. Dimineaţa plec între bărbaţii de pe canapea. Şi tac mâlc când barmaniţa speriată vă spune că sunteţi murdar de cerneală pe faţă. Mă priviţi, dau din umeri şi comand o cafea. Cu linguriţă de plastic. Rău de dor.
domnule profesor,
v-a crescut linguriţa cu care amestecaţi cafeaua şi a ajuns în gaura din genunchi a blugilor mei. Linguriţa asta din plastic mă trage în apă. Aşa ajung o fată cu opt braţe. Şi râd. De mine. Din inimă. Preţ de 5 minute. Asta pentru că clipesc de câteva ori şi ajung la mal. Mă aşez cuminte pe canapea, înconjurată brusc de bărbaţi. Eu vă zâmbesc, mă ridic şi vă şoptesc la ureche o poveste. Despre. Rău de dor. Asta în timp ce-mi ascund braţele. Dimineaţa plec între bărbaţii de pe canapea. Şi tac mâlc când barmaniţa speriată vă spune că sunteţi murdar de cerneală pe faţă. Mă priviţi, dau din umeri şi comand o cafea. Cu linguriţă de plastic. Rău de dor.
pentru peşti
m-am cocoţat în vârful muntelui şi am privit spre capitală. Aia. Te-am văzut cum pescuiai în lacul de lângă şcoală. Tu, domnule profesor de sport. Ţi-am aruncat poveştile în apă. Atunci a zburat spre mine o minge de fotbal şi a spart geamul din blocul de vis-à-vis. De munte. Am început să râd şi am continuat să trimit mailuri. Pentru peşti.
m-am cocoţat în vârful muntelui şi am privit spre capitală. Aia. Te-am văzut cum pescuiai în lacul de lângă şcoală. Tu, domnule profesor de sport. Ţi-am aruncat poveştile în apă. Atunci a zburat spre mine o minge de fotbal şi a spart geamul din blocul de vis-à-vis. De munte. Am început să râd şi am continuat să trimit mailuri. Pentru peşti.
în ceaţă
m-am înnămolit în ceaţă. Mă trage de picior în adânc. Lasă-mă, cerule. Te-am lăsat agăţat în cuierul vecin şi tu te-ai dat jos şi ai furat un pahar.Am crezut că eşti hoţ şi am fugit.Pe drum m-am întâlnit cu ceaţa. Am început să tremur şi am iubit-o. Crede-mă cerule, am plâns apoi după tine, dar lacrimile mele nu au ajuns decât până la piaţă. De acolo am cumpărat carne de vită pentru Miţa şi m-am întors. În ceaţă. Hoţule!
m-am înnămolit în ceaţă. Mă trage de picior în adânc. Lasă-mă, cerule. Te-am lăsat agăţat în cuierul vecin şi tu te-ai dat jos şi ai furat un pahar.Am crezut că eşti hoţ şi am fugit.Pe drum m-am întâlnit cu ceaţa. Am început să tremur şi am iubit-o. Crede-mă cerule, am plâns apoi după tine, dar lacrimile mele nu au ajuns decât până la piaţă. De acolo am cumpărat carne de vită pentru Miţa şi m-am întors. În ceaţă. Hoţule!
furtuna
spune-le vulturilor să plece. Mi-e prea somn să-i hrănesc azi. Le dau voie să zboare. Fâl. Fâl. Ah, s-au prins de degetele mele crescute pe stâncă. Uite, mi-au recunoscut oasele. Fâl.Fâl. Râd. De falangele mele.“Când vitele mugesc şi se uită în sus, e semn de cumpănă mare,” îmi strigă în cor vulturii fâlfâind, fâlfâind.
ce obraznici! Am să-i las să moară de foame.
spune-le vulturilor să plece. Mi-e prea somn să-i hrănesc azi. Le dau voie să zboare. Fâl. Fâl. Ah, s-au prins de degetele mele crescute pe stâncă. Uite, mi-au recunoscut oasele. Fâl.Fâl. Râd. De falangele mele.“Când vitele mugesc şi se uită în sus, e semn de cumpănă mare,” îmi strigă în cor vulturii fâlfâind, fâlfâind.
ce obraznici! Am să-i las să moară de foame.
Duminicile
am să mor de plictiseală. Mi-a zis Lenuţa, fata Zoricăi, florăreasa. Mă omoară duminicile. Cu aerul lor casnic, ce mă-ndeamnă: mărită-te! Doamnă Duminică, mai aştept. Aştept să urle luna la mine: “Te vreau!” Şi eu să-i răspund:”Mai aşteaptă. Sunt ocupată cu iubirea de peste noapte.” Ea îmi întinde creioane cerate şi-mi spune: “Lasă iubirile nefaste şi vino să desenăm pe cioburi de sticlă.” În timp ce zâmbesc, gura îmi creşte cu doi cm. Am să ajung să înghit luna, îmi spun, în timp ce vizionez un meci de fotbal.
am să mor de plictiseală. Mi-a zis Lenuţa, fata Zoricăi, florăreasa. Mă omoară duminicile. Cu aerul lor casnic, ce mă-ndeamnă: mărită-te! Doamnă Duminică, mai aştept. Aştept să urle luna la mine: “Te vreau!” Şi eu să-i răspund:”Mai aşteaptă. Sunt ocupată cu iubirea de peste noapte.” Ea îmi întinde creioane cerate şi-mi spune: “Lasă iubirile nefaste şi vino să desenăm pe cioburi de sticlă.” În timp ce zâmbesc, gura îmi creşte cu doi cm. Am să ajung să înghit luna, îmi spun, în timp ce vizionez un meci de fotbal.
“La Zamfira”
câteodată îmi îngrop părul în ţărână. E prea lung şi prea roşcat. Unghiile mi le cresc şi croşetez ciorapi pentru bărbaţi. Atâţia câţi sunt. Aşa mi-a spus mie un psihiatru. “Fă ce vrei, numai nu mai mânca flori de apartamente luxoase. Flori. Uite, Matilda a ajuns celebră cu tapiseria ei. A prins o bursă pe trei ani în America.”
America? Mai bine îmi deschid un magazin de remaiat ciorapi: “La Zamfira”
câteodată îmi îngrop părul în ţărână. E prea lung şi prea roşcat. Unghiile mi le cresc şi croşetez ciorapi pentru bărbaţi. Atâţia câţi sunt. Aşa mi-a spus mie un psihiatru. “Fă ce vrei, numai nu mai mânca flori de apartamente luxoase. Flori. Uite, Matilda a ajuns celebră cu tapiseria ei. A prins o bursă pe trei ani în America.”
America? Mai bine îmi deschid un magazin de remaiat ciorapi: “La Zamfira”
ele, speciile
au început să-mi crească bureţi pe piele, în formă de pâlnie, coloraţi în verde, roşu, albastru. Specii sedentare ce muşcă din mine. Se organizează în colonii pentru a duce la bun sfârşit degetul mare de la picior. În schimb îmi pot ronţăi destul de uşor tibia. Asta până când plictisite (ele, speciile) se duc să hiberneze în apele dulci ale inconştientului meu.
au început să-mi crească bureţi pe piele, în formă de pâlnie, coloraţi în verde, roşu, albastru. Specii sedentare ce muşcă din mine. Se organizează în colonii pentru a duce la bun sfârşit degetul mare de la picior. În schimb îmi pot ronţăi destul de uşor tibia. Asta până când plictisite (ele, speciile) se duc să hiberneze în apele dulci ale inconştientului meu.
excursie
aş dori să locuiesc la Stamora într-un vagon de tren şi să fiu măritată cu un vameş. Român. Când ne certăm, să mă dea jos din tren la cinci dimineaţa pentru că nu am bani şi nici asigurare medicală. Să fug la sârbi pe la Rutier şi să-mi găsesc fericirea în Eçka, în casa lui Kiki, care să mă ducă în Italia la nevasta lui Svetlana cu care are doi copii gemeni.
şi asta în decurs de o zi.
aş dori să locuiesc la Stamora într-un vagon de tren şi să fiu măritată cu un vameş. Român. Când ne certăm, să mă dea jos din tren la cinci dimineaţa pentru că nu am bani şi nici asigurare medicală. Să fug la sârbi pe la Rutier şi să-mi găsesc fericirea în Eçka, în casa lui Kiki, care să mă ducă în Italia la nevasta lui Svetlana cu care are doi copii gemeni.
şi asta în decurs de o zi.
Alt barbat. Alta femeie.
Marti, 31 august, ora 20.30, la Tete-a-Tete ( Parcul Herastrau, langa Gradina Japoneza),
“Alt barbat.Alta femeie”, o noua productie a Asociatiei Actorilor Profesionisti “Master Show”
Un spectacol despre pierderea si regasirea identitatii in doi, un spectacol despre relatie. O relatie expusa, in care totul se intampla la vedere. Momentele se succed si fiecare ilustreaza o poveste in care te regasesti, de la realitatea cotidiana a fiecaruia caracterizata printr-un realism acut, pana la transpunerea totala la nivelul imaginatiei: de la liftiera la regina, de la barbatul din parc la Superman.
“Alt barbat.Alta femeie” - un scenariu original, bazat pe forta limbajului non-verbal, care imbina momentele de sensibilitate cu mult umor, prin tehnica gagului.
Un spectacol cu Adelaida Zamfira si Nicolae Nastasia, cel care semneaza de asemenea si regia spectacolului. Coregrafia apartine Andreei Duta.
“Alt barbat. Alta femeie”, un spectacol pentru toate varstele.
“Alt barbat.Alta femeie”, o noua productie a Asociatiei Actorilor Profesionisti “Master Show”
Un spectacol despre pierderea si regasirea identitatii in doi, un spectacol despre relatie. O relatie expusa, in care totul se intampla la vedere. Momentele se succed si fiecare ilustreaza o poveste in care te regasesti, de la realitatea cotidiana a fiecaruia caracterizata printr-un realism acut, pana la transpunerea totala la nivelul imaginatiei: de la liftiera la regina, de la barbatul din parc la Superman.
“Alt barbat.Alta femeie” - un scenariu original, bazat pe forta limbajului non-verbal, care imbina momentele de sensibilitate cu mult umor, prin tehnica gagului.
Un spectacol cu Adelaida Zamfira si Nicolae Nastasia, cel care semneaza de asemenea si regia spectacolului. Coregrafia apartine Andreei Duta.
“Alt barbat. Alta femeie”, un spectacol pentru toate varstele.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
